DIVERSE | Leon Dănăilă, cea mai mare personalitate medicală a Botoșaniului. „Prima carte de medicină am găsit-o la gunoi”

Academicianul Leon Dănăilă are la activ peste 40.000 de operații pe creier. Experiența sa profesională se întinde pe mai bine de o jumătate de secol. „Nimeni nu va mai atinge această cifră pentru că nu mai sunt condiții. Acum sunt secții de neurochirurgie în fiecare spital județean. Eu eram singur”
La cei 81 de ani ai săi, academicianul Leon Dănăilă este mai în formă ca niciodată. Privirea ageră și pasul vioi te fac să te întrebi dacă nu cumva celebrul neurochirurg a descoperit secretul tinereții fără bătrânețe. Dimineața devreme este primul care își face apariția la Institutul Naţional de Boli Cerebrovasculare din București. La 6 începe deja consultațiile, nimic neobișnuit având în vedere că, așa cum mărturisește, se trezește în fiecare zi la ora 3-3 și jumătate. „Atunci ai mintea limpede așa că mă apuc și citesc”, explică profesorul.
Parcursul său profesional nu a fost ușor, dar a ajuns într-un moment în care își iubește deopotrivă și prietenii, și dușmanii. „Eu sunt de la Darabani (Botoșani). Un oraș periferic, de acolo de unde se agață harta în cui. Părinții mei au fost de condiție mai modestă și nu am putut să ajung prin pile sau prin oameni care să mă susțină”, își începe povestea academicianul.
Prima carte de medicină, găsită în gunoi
Munca și plăcerea sa de a face medicina au contribuit cel mai mult la realizările obţinute. „Tata nu știa carte, iar mama avea patru clase. Nu m-am născut cu cărți în casă, dar, la un moment dat, s-a întâmplat un fapt deosebit. Am găsit într-o grămadă de gunoi un capitol dintr-o carte de chirurgie. Probabil că doctorul de la noi a aruncat-o. Am luat-o, am șters-o, am cusut-o și am citit-o. Atunci mi-a dat prin cap: uite ce bine e să operezi și să-i faci bine pe oameni. Nu scria acolo cum se face operația, nu erau detalii și asta m-a intrigat. Domnule, eu vreau să văd de la început și până la sfârșit. Nu erau descrise ca să le înțeleg eu. Asta m-a determinat să fac medicina și să mă dedic oamenilor”.
Din corigent la matematică, singurul admis la medicină
La liceu, nu-i plăcea matematica și era cât pe ce să rămână corigent. Perspectiva unei corecții corporale, dar și respectul pentru munca părinților care lucrau la câmp pentru a-i plăti gazda, l-au făcut să se mobilizeze în cele din urmă. „Aveam nota 4 la oral și am învățat la teză. Înțelegeam matematica, dar nu-mi plăcea. Când a venit profesorul cu tezele, a întrebat de mine. Unde, în ce bancă ai stat? În dreapta pe cine ai avut? Dar în stânga? A luat tezele tuturor și le-a comparat și a văzut că algoritmul după care eu am rezolvat problemele era foarte bun și era aparte. N-a putut să mă acuze că am copiat. Matematica e foarte importantă, dar eu ziceam în mintea mea atunci, faci niște calcule, cu ce ajuți oamenii?”.
Un mare hop a trebuit trecut şi când a decis la ce facultate să meargă. „La sfârșitul liceului, ca să dai la facultate, trebuia să ai o adeverință de la secretar că poți candida la ce cereai. Eu am cerut adeverință pentru medicină. «Tu, la medicină care ai 5 la matematică?», mi-a zis secretarul. Uite, băiatul directorului care are numai 10. M-am rugat de el și, până la urmă, mi-a dat. Am dat examen la medicină și, dintre toți, numai eu am reușit (râde)”.
„Bogăția nu m-a interesat niciodată”
În timpul facultății făcea gărzi şi îi ruga pe profesori să îl ia la operații. „Eram ochi și urechi. Îmi plăcea foarte mult chirurgia. Am terminat facultatea în 1958 și am fost repartizat obligatoriu timp de 3 ani la țară”.
A ales o circumscripție din Comă­nești, unde era un  centru minier. „Cei care mergeau la circumscripții sanitare primeau leafa mai mare, dar pe mine nu m-a interesat leafa nici atunci. Bogăția nu m-a interesat niciodată. Eu voiam să învăț într-un spital. Și m-am dus. Aveam 700 de lei leafă, 500 dădeam la gazdă, iar 200 masa. Nu-mi rămânea niciun ban. Și acum cam tot așa, leafa este destul de mică”, spune academicianul care este plătit cu puțin peste 2.000 de lei, pe lună.
Școlit de zbirul „Arsenie”
În 1960, s-a căsătorit. „Soția mea făcuse Facultatea de Farmacie la București și fusese repartizată tot la Comănești. Eu am continuat să învăț, însă nu aveam nimic pus la punct și la sfârșitul celor 3 ani trebuia să mă prezint la regiune, la Bacău, ca să îmi dea notă socială. Și ăia, cum mă știau pe mine mai lasă-mă să te las cu scriptologia, nu eram nici membru de partid, mi-au dat nota 15 din 20. Și mă ironizau: păi cu nota asta te duci la București? Uite ăla are nota 20. Dar eu nu m-am lăsat.  M-am prezentat la Spitalul Caritas, am dat examen cu profesorul Burlui, teză și oral, note care se adunau cu media socială. Conta foarte mult dacă erai membru de partid și aveai nota socială 20. Am luat 20 la oral, 20 la teză și cu 15 nota socială. Am reușit, dar nu printre primii, din cauza notei sociale. Erau 30 de locuri și cele mai bune pe la chirurgie generală au fost luate”.
Rămăsese neurochirurgia de care toţi se fereau din pricina profesorului Arsenie, considerat un zbir. „Am fost sfătuit să aleg orice altceva. Dar eu am spus: eu sunt un om foarte cinstit și dacă o
să-mi văd de treabă nu are ce să-mi facă”.
Arsenie l-a dat la cea mai proastă secție de neurochirurgie, acolo unde veneau cei cu fracturi de coloană vertebrală, erau paralizați, urinau pe ei. „Era un miros îngrozitor în salon. Am stat un an, am stat doi, Arsenie făcea vizită doar o dată pe săptămână, lunea. El avea secția cu tumori cerebrale, mai elevată”.

Citeste articolul original pe : www.doctorulzilei.ro