LOCAL | Persanele îngroapă suveica războiului

„ Iaca aşa, fata mamei, bagi suveica, încetişor, nu te grăbi, apoi baţi spata, ai grijă la picior, acum ia altă culoare şi fă la fel. Hai că astea sunt covoare adevărate, nu persianele pe care le pune mă-ta pe jos”, a împărtăşit unei copile arta ţesutului serios tanti Aurelia Racu, din comuna botoşăneană Ibăneşti. Vorbele se împletesc pe un ton aşezat şi învăluie sufletul fetei care are şansa să cunoască unul dintre acei bunici frumoşi, autentici, pe cale de dispariţie astăzi. Meşteşugul ţesutului, ca şi cel al olăritului sau al încondeierii ouălelor este pe cale de dispariţie. Multe femei de la ţară au pus războiul de ţesut în şopru. Peste el au aruncat în grabă veselă stricată, haine vechi, cutii de carton de la pachetele primite de la copii din străinătate, dar şi o parte din sufletul istoriei. În „casa cea mare” locul păritarelor a fost luat de varul lavabil, iar al laicerele de cuverturi aduse de prin cele patru zări.

Tanti Aurelia Racu, o femeie mărunţică, puţin trecută de 65 de ani, se încăpăţânează să lase moştenire generaţiei tinere arta de a ţese. „ La mine copiii vin cu drag. Ţes cu orele şi nu se plictisesc, pentru că eu le spun poveşti de cînd era lupul căţel, în timp ce fetiţele lucrează de zor. Este păcat. Iaca, scoarţa asta e făcută din lână vopsită de bunica mea, odinioară cu fierturi, am avut podul plin la mama mea. Nu iese culoare când o speli şi arată şi frumos. Se bate cu persianul şi tot felul de covoare care au ieşit acum şi costă milioane. Două-trei femei dacă ar ţese în fiecare sat, eu aş sta liniştită că nu se pierde meşteşugul. Tare mă doare inima de vremurile cînd eram eu copil. Nu pot să mă împac”, a spus femeia. Casa din Ibăneşti are aspectul unui muzeu. Lada de zestre este plină cu cămăşi de in ţesute de în casă de mâna ei, catrinţe, prosoape de bucătărie, de pus la icoane, lăicere, păritare, cărări. Toate sunt lucrate de mâinile pricepute ale femeii din Ibăneşti. Ajutoare de nădejde la vremea lor au fost copiii, dar şi soţul, care după ce termina treaba pe lângă casă, pe timp de iarnă, se „alinta” în faţa războiului, depănând amintiri. „ Copiii decât să stea prin vecini sau să bată drumul aiurea mai bine au învăţat ceva, cu toate că în viaţa lor nu vor face aşa ceva. Dar măcar ştiu ce însemnă asta. Iaca aşa. Urzeala se face din firul cel mai lung, de lână toarsă în casă. Uite degetul acesta este sucit înspre palmă de cât am tors, dar e obligatoriu să torci în casă. Alesul se face cu mâna şi tot ce ţeşi baţi cu spata. Apoi se dă cu pieptănul, să fie strâns. Se spune, aşa am auzit de la bunica, că dacă ţesătura e foarte strânsă, abia aia e femeie de casă. Dacă ţesătura e fîlfa-fîlfa, apăi aceea femeie mai sare pârleazul”. a explicat pe un ton şugubăţ tanti Aurelia.

Cămăşi din hârţoi

Chiar dacă meşteşugul ţesutului păstrează astăzi mulţi dintre parametrii tradiţionali, unele elemente ale „ tehnologiei” au fost înlocuite treptat. „Dacă ar fi să respectăm ca înainte, tare bine ar fi. Dar munca bunicilor mei era migăloasă. Numai cât urzeau, întindeau tot gardul de nuiele. Apoi, făceau ţevi ţevi de stuf pe care puneau lâneaţa , cu mâna, apoi puneau în suveica. Şi bărbaţii făceau ţevi la femeie, copiii nu mai zic. Că se strângeau cu toţii lângă sobă şi munceau cu mic cu mare. Femeia care ţesea băga prin iţă, băga prin spată, lega firele , lega tălpicii jos ca să facă rostu, adică modelul. Băga suveica, călca tălpicii să schimbe rostu apoi bătea cu vătala. Şi iar de la capăt, până ieşea frumuseţe de lăicer. Metoda mea se aseamănă, tot suveică am, dar ţevile astea sunt de lemn, nu mai din stuf şi am un motoraş care pune lâna pe ele. Ei…ne mai modernizăm. Dar important este să nu uităm să ţesem” ne-a îndemnat tanti Aurelia Racu. Nu este om în Ibăneşti să nu aibă în bătătură măcar un lucru ţesut de babele din sat. Hârţoi ( indispensabili) de cânepă, ţoale de cordele, ţoale de buci ( de câlţi, foarte aspre), toate păstrează amprenta unui meşteşug cândva la loc de cinste în lumea satului. „ De când termina lumea la câmp intra la ţoale de cordele, ţoale de buci, de câlţi cum se spune, material pentru cămăşi, pentru indispensabil, din hîrţoi, adică cînepă. Se măsura cu coţi şi cu jărghiuţe, măsura cea mai mică. Acum măsor cu metrul de croitorie” a glumit tanti Aurelia. Femeia cu mâini de aur are însă o regulă de bază când vine vorba despre ţesut la război. Nimeni nu se aşează pe scăunel decât în costum naţional. „ Aşa am eu pretenţia asta, mai ales copiii, ca să înveţe de mici să

respecte ceea ce am moştenit de la bunici şi străbunici. Să nu lăsăm să se piardă prin străinătăţuri ce are omul nostru frumos. Adică ştiu că e frumos un pantalon de tergal şi nu o catrinţă, dar măcar un prosop la icoană, măcar un ţol frumos colorat, cu un roşu închis frumos, nu cu toate culorile ţipătoare. Cine vrea să înveţe a ţese să vină la mine, am şi costume naţionale de toate mărimile” a îndemnat Aurelia Racu.